 Mihai LEONTEMihai LEONTEDin: Moldova Noua - Romania
Postari: 845
|
|
Mihai LEONTE poetul armoniei şi al optimismului
Indiferent dacă se adresează profesiei pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa – mineritul şi ortacilor, clădiţi - ca şi el - din granit, sau universului copilăriei şi familiei, ori femeii şi naturii în toată splendoarea şi gingăşia lor sau abordează întrebări existenţiale şi aspecte cotidiene, poeziile domnului Mihai LEONTE sunt străbătute de un optimism debordant, de vitalitatea şi energia unui om integru, care - pe parcursul întregii vieţi - a pus mai presus de orice Iubirea: iubirea pentru profesia aleasă, iubirea pentru spaţiul natal şi familie, iubirea de semeni, iubirea pentru frumuseţile acestei lumi şi – în sfârşit – iubirea de cuvânt, de Poezie.
Cu deosebită sensibilitate şi dragoste de viaţă se apleacă asupra omului simplu – minerul, ortacul lui, un adevărat rege al muntelui, al adâncului necunoscut şi puţin exploatat. De aceea poeziile leontiene sunt ca un „lămpaş” al minerului care scormoneşte în măruntaiele muntelui, sunt un firicel de lumină în cotidianul actual, ros de întrebări fără răspuns, de îndoieli şi deziluzii. Lumina, ultima speranţă a minerului, apare dulce în poezia Treptele vremii, ca un far călăuzitor prin labirintul întunecos al minei:
Am iubit ca şi astăzi dulcea lumină,
În adâncuri o aveam de la lampa de carbid,
Cu ea m-am călăuzit mulţi ani prin mină,
Răzbătând prin acel întuneric perfid.
Mihai LEONTE elogiază munca minerului plină de trudă şi sacrificii, dar materializată – atât de frumos şi ingenios – în bijuterii:
Paşii mei, imprimaţi în minereu,
Se regăsesc în frumoase bijuterii
sau:
Port în plămâni fire de aur
De care nu pot fi prădat...
( Paşii minerului )
Aurul, metalul nemuritor, atât de râvnit şi căutat de toată lumea, apare ca un cântec al perforatorului, iar poetul ne îndeamnă ca - atunci când purtăm un inel – să ne amintim că:
Prin el a trecut
Şi viaţă, şi moarte. (Aur)
În cromatica poeziilor despre minerit auriul străluceşte orbitor alături de negru: aur şi cărbune, frumuseţe şi căldură:
Tu ai fost vreodată-n mină
Să scoţi aur şi cărbune
Care ne aduc lumină?
Atunci nu ştii ce-i pe lume! ( Ai fost?)
Acest aur se transferă în frunzele toamnei, anotimp iubit de poet şi datorită cromaticii. Aşa cum e legat indestructibil de măruntaiele muntelui care l-au călit, transferându-i din măreţia şi puterea lor, tot aşa, prin fire nevăzute, comunică cu natura, cu întreg Universul. Născut din duritatea stâncilor şi a munţilor, format la şcoala aspră a vieţii, poetul ne descoperă un suflet iubitor de frumos, plin de candoare în faţa frumuseţilor naturii, în general şi a florilor, în special. Trandafirul, simbolul etern al iubirii, este floarea preferată:
Câmpuri largi de trandafiri
Să fie viaţa noastră.
Amintirile, ca nişte flori de mină luminoase, copleşesc sufletul poetului: Veniţi amintiri, aici să v-adun / În căuşul palmelor bătrâne, purtându-l într-un trecut îndepărtat, dar drag, pe pământul natal, în satul copilăriei, pe malul pârâului Ciofu, cu lutul îmbrăcându-i, protector, picioarele:
Auzeam melodii din ale Ciofului izvoare
Trilurile graurilor din vechii nuci,
Umblam bogat, cu glodul pe picioare,
Timpul a trecut, ce mult e de atunci!
(Lut arzând)
Dragostea pentru mama, pierdută la o vârstă fragedă, trece peste vremi şi bate la uşa sufletului nostru într-un mod înduioşător:
Mamă, tu mi-ai fost dragostea dintâi
Şi mâna-ţi caldă – primul căpătâi.
( Dragostea mamei )
Iubirea este pentru poet o oază de linişte sau vatră de cărbuni arzând... o iubire mereu vie, în legătură permanentă cu Universul, o iubire eternă:
Oare ce-mi trebuie, doamnă,
Pentru veşnicie a te iubi?
sau
Să mă pierd cu tine în neant...
(Vreau să fiu vântul Zefir)
Iubirea simplă, decentă pentru soţie, îl determină să exclame, la fel de simplu şi direct:
Tu nu eşti Venus din Millo
Dar pentru mine eşti o stea,
Cândva îţi spuneam: copilo!
Şi astăzi te strig tot aşa.
( Draga mea )
În centrul universului poetic leontian femeia apare în diverse ipostaze: iubită, soţie, mamă, fiind o stea, cântec şi refren, flacără vie, a vieţii regină, tezaur, bulgăre de aur. Dorul poetului este nemăsurat:
De tine sunt mereu flămând,
Oricât te-aş bea, îmi e tot sete.
( Mereu flămând )
Optimismul şi omenia care-l caracterizează, încrederea într-un viitor mai bun, îl determină pe poet să-şi aplece, grijuliu, privirea asupra fiinţelor care-i sunt alături, pe care doreşte să le protejeze, insuflându-le curaj în faţa greutăţilor inerente ale vieţii:
Nu vreau tristeţe să strângi
Nici inima să-ţi frângi...
......................................
Deci, fii tare şi te luptă!
( Alungă-ţi tristeţea! )
Este acea filozofie simplă, întâlnită şi în poezia lui George COŞBUC, potrivit căreia viaţa ţi-a fost dată s-o trăieşti luptând împotriva tuturor obstacolelor, cu scopul – vădit – de a te înălţa spiritual. În ciuda problemelor de sănătate cu care se confruntă, optimismul poetului sfidează chiar şi moartea:
Tu mă cauţi, Albă Mireasă,
Să mă-mbrăţişezi frigidă,
Nu am frică de-a ta coasă,
De nemurirea ta rigidă.
( Albă Mireasă )
Dincolo de optimismul lui debordant, la fel cu omul de rând, obişnuit, poetul e frământat – permanent – de întrebări existenţiale:
Doamne, după ce voi muri
Voi fi mai celebru ca acum?
( Când voi pleca ) sau:
Doamne, mă întreb pe mine...
Unde este rău şi unde este bine
În lumea asta?
( Culoarea vieţii )
Poetul este un luptător tenace şi perseverent, care nu se apleacă în faţa intemperiilor vieţii, găsind permanent tăria de a merge mai departe:
Să ajung unde sunt acum
Nu am şovăit din mers,
Cu un optimist parfum
Greutăţile le-am şters.
( Parfum optimist )sau:
Oricâtă suferinţă strâng
Nu vreau să plâng, nu vreau să cad.
(Tu crezi?)
Titlul acestui volum, ARMONII MAJORE, cred că nu este întâmplător, deoarece poeziile cuprinse în el transmit cititorului seninătate, armonie, împăcarea poetului cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare, cu întreg Universul.
Mă bucur alături de omul şi poetul Mihai LEONTE pentru această realizare.
Cu deosebită stimă,
profesor Bombonica CURELCIUC,
Suceava
_______________________________________
Poezia este infinitate de ipoteze. Axiomele sunt interzise! Mihai LEONTE
http://literatura-arta.myforum.ro/
|
|
din Turda, care îmi dezvăluia multe aspecte pe care eu nu aveam de unde să le ştiu. Dumnealui a avut maşină de scris care i-a fost luată de miliţie, după ce a fost exclus din PMR, datorită faptului că n-a acceptat o anumită funcţie. Pentru asta, a tras la lopată până ce s-a pensionat. În 1966, după venirea lui Ceauşescu la conducerea partidului, a fost reabilitat, dar pe parcurs şi-a pierdut încrederea şi în acest nou conducător, ajungând până la urmă să regrete pasul făcut, dar trebuia să facă asta pentru că avea copii ce trebuiau să meargă înainte prin viaţă. Moş Nicuţă era şi dumnealui un visător, pot spune ca şi mine. Am regretat că nu am stat mai mult lângă dumnealui pentru a mai învăţa câte ceva. În perioada cât am lucrat şi am învăţat la Baia de Arieş, am scris multe poezii, dar şi ceva proză despre anumite stări sufleteşti, cuprinse în câteva caiete, care mi-au rămas la diferite persoane şi nu le-am mai recuperat niciodată. Nu ştiu dacă au fost interesante sau nu, dar am certitudinea că aveau ceva în ele care ar fi interesat până la urmă pe cineva. Baia de Arieş a fost pentru mine un adevărat mediu de unde am avut multe de învăţat şi am câştigat o mare experienţă de viaţă. Liceul din această localitate avea o pleiadă de profesori cu experienţă, completată cu tineri dornici de afirmare. Aici puteai învăţa carte, dacă voiai. Aşa că multe din acumulările mele anterioare s-au cristalizat, devenind certitudini mai târziu. Am regretat plecarea din acest orăşel transilvan, căci am pierdut un tempo în cultura mea , dar a trebuit să fac acest pas din alte puncte de vedere.